Intreaba psihologul

Va raspunde intrebarilor prietena noastra, Madalina, psiholog. Lucreaza cu copii aflati in abandon familial de aproape 10 ani.

16 gânduri despre „Intreaba psihologul

  1. Am sa incep tot eu, stii fetele sunt mai timide. 🙂
    Dupa cum stii, am o fetita de 5 anisori. Problema mea cu ea, este faptul ca este baietoaica. Daca-i spui printeso, ea iti spune f. hotarata „nu sunt printesa, sunt print!”. Cand mergem sa cumparam ceva de imbracat sau de incaltat este atrasa de articolele pt. baieti. Cand ii spun ca i-am cumparat ceva, ma intreaba ” mami, este de baieti?” Cu rochitele … f. greu ii dau o rochita. De papusi nu se pune problema, nici nu se uita la ele. Ei sa-i dai masinute, spiderman … La gradi se joaca decat cu baietii. Este febletea baietilor! Am observat si-n parc, aduna baietii in jurul ei, si-i manipuleaza cum vrea ea.
    Mi-a zis ca ea o sa fie fata cand o sa fie mare, ca mine.
    Am observat ca ea vrea sa-l copieze pe Cristi (sotul meu). Uneori imi spune ” mami tu nu vezi ca tati nu are asa, vreau ca el!” Sunt multe de spus, dar cred ca ti-ai facut o idee. Daca ai intrebari, astept. Multumesc!!!

  2. Cristynyca iti multumesc pentru ca ai spart gheata. Inteleg ca nu esti nelinistita, ingrijorata, doar curioasa sau te intrebi daca este cazul sa te ingrijorezi in privinta fetitei tale care este mai baietoaica. Din ceea ce descrii si avand in vedere varsta fetitei consider ca nu sunt, cel putin deocamdata, motive de ingrijorare. Este adevarat ca diferentele de gen dintre baieti si fete se datoreaza zestrei genetice ce confera o serie de caracteristici si implicit comportamente specifice in functie de sex, dar, la fel de adevarat este ca mediul, educatia si alti factori intra sau extra familiali sunt implicati in determinarea acestor diferente. Chiar daca ne invatam fetitele sa fie feminine, sensibile, sa se joace cu papusi, sa poarte rochite si parul lung iar baietii sa se joace cu masinute, sa fie duri si puternici traim intr-o societate in care multe dintre femei conduc masini, firme, au cate doua job-uri, sunt puternice si independente, poarta pantaloni si par tuns scurt si destui barbati sunt artisti, sensibili, cresc copii (rol exclusiv feminin alta data), poarta parul lung si cercei in urechi. Sa nu ne miram daca si copiii nostri ii copiaza pe adulti.
    In cazul tau, fetita si l-a ales ca model pe tata si de aceea vrea sa fie ca el, il copiaza pe el. De ce l-a ales pe el, nu stiu. Probabil ca tatal are o personalitate mai puternica care o impresioneaza sau se regaseste ea mai bine in tata, rezoneaza mai bine cu el. Copiii aleg in general ca model parintele de acelasi sex dar sunt si copii care aleg diferit. Se pare ca fetita ta a ales diferit. Dar nu sunt motive de ingrijorare dupa cum am mai spus pentru ca ea isi cunoaste, recunoaste si accepta apartenenta la gen – recunoaste ca apartine genului feminin (spune ca va fi fata ca mama cand va fi mare).
    Singura problema care poate aparea acum este perceptia celorlalti fata de ea si reactia lor pe care ea o vede, o aude si o simte si care s-ar putea sa-i afecteze imaginea de sine in dezvoltare, daca aceste reactii sunt negative, de natura sa blameze. Mai tarziu, peste cativa ani, inainte de intrarea in perioada de pubertate, daca isi pastreaza preferintele si tendintele e bine sa se sape mai adanc, sa se cerceteze mai in amanunt pentru a se afla de unde vine aceasta nevoie a ei de a se identifica cu tatal, pentru prevenirea unor tulburari in conturarea identitatii sexuale. Dar pana atunci cel mai bine este sa fie acceptata asa cum este, in nici un caz nu trebuie luptat impotriva acestor preferinte si a dorintei ei de a se regasi in tata, pentru ca atunci nu vom face decat sa intarim aceste comportamente ce o fac baietoaica.
    Se poate incerca o descurajare voalata a acestor comportamente, cu posibilitatea alegerii (putem cumpara o masinuta -specific masculina dar putem cumpara si alte jucarii specifice ambelor sexe), pot fi aduse in discutie avantaje pe care le au fetele in diverse contexte, rolul deosebit pe care il are tata in familie dar si importanta definitorie a mamei.
    Dar ingredientele de baza de care fiecare copil are nevoie in dezvoltarea sa sunt asigurarea securitatii fizice si emotionale, acceptarea si dragostea neconditionata. Daca unui copil ii sunt asigurate in fapt , prin demonstratii zilnice, aceste elemente el va creste sanatos si armonios din punct de vedere psiho-emotional. Fetita ta, cu siguranta ca se bucura de toate acestea si tu poti fi linistita.

  3. Multumesc Mada!
    Sa stii ca si eu am fost baietoaica cand eram mica, in sensul ca imi placea sa joc fotbal cu baietii ( cred ca si acum mi-ar placea 🙂 ) si alte jocuri, dar totodata imi placea sa ma joc si cu papusile. Tin minte cand ieseam cu tinerii din biserica la padure, eu eram singura fata care jucam fotbal cu ei 🙂 Mm si ce mult imi placea! 🙂
    Totusi sunt o persoana romantica si eleganta.
    Lavinia accepta greu sa se joace cu o fetita. Am observat ca-i plac fetitele mai mari ca ea.
    Sa stii ca au fost dati cand m-a copiat si pe mine. Ba a vrut sa-i fac unghiile ca ale mele, ba vrea parul pe spate ca mine …
    De dragoste nu duce lipsa cu siguranta. Dimineata cand ne trezim avem „program de iubareala” , am grija ca in fiecare zi sa-i sun „te iubesc!” dar nu ca trebuie ci pt. ca asta simt si-mi place sa-i zic.

  4. Buna Madalina, am si eu o intrebare care ma framanta, si nu stiu ce sa fac ( ce sa mai fac). Sara mea, care are 3 ani, nu vrea sa stea cu taica-su (marius) deloc, nici cu alt barbat, chiar daca e unchiul ei, doar cu tataie se mai joaca, dar rar. Cat sunt si eu prin preajma urla ca vrea numai la mine, sa nici nu o atinga altcineva. Nu vrea nici macar sa fie pupata, sau sa se joace cu Marius. Daca vrea sa o invelesc noaptea, pe mine ma striga, si daca vine Marius, urla ca sa vin eu. M-am saturat de urlete, am tot discutat cu ea, am pedepsit-o, lasand-o sa se linisteasca, spune ca nu mai urla dar degeaba. In casa noastra sunt numai urlete, urletele ei. Nu pot sa ii fac doar eu totul, ca se intampla sa fiu ocupata, sau obosita, dar degeaba. Cand nu sunt acasa, si e doar Marius, care o ia de la gradinita, nu face asa…circul incepe cand vin eu, si niciodata nu i-am luat partea cand era certata de Marius. Ne jucam si impreuna, toti 3, si asta imbunatateste lucrurile doar pt moment.

  5. Claudia iti multumesc pentru intrebare. Ce pot sa-ti spun in legatura cu nelinistea ta este ca varsta de 3 ani este inca varsta in care anxietatea de separare este prezenta si de asemenea varsta dependentei de persoana de atasament. Fiecare varsta are pana pe la vreo 10-11 ani , fricile ei normale. Anxietate de separare este una dintre acestea „frici” care nu se inscrie in patologie si care poate aparea la unii copii , nu la toti. Posibil ca Sara sa treaca prin aceasta perioada de teama ca va fi separata de persoana de atasament, adica de tine, mama ei si de aceea vrea sa se asigure ca tu ii oferi confortul si bunastarea pe plan fizic dar si psiho-emotional, ca esti prezenta in tot si nu te degrevezi de nici una din sarcini in ceea ce o priveste. De asemenea nu e de neglijat faptul ca, copilul de 3 ani isi plaseaza mama in centrul vietii sale afective (chiar daca in unele activitati poate fi preferat tatal) si intretine cu ea raporturi privilegiate: ii place sa o ajute in sarcinile gospodaresti, sa o insoteasca la piata , sa-si petreaca timpul numai cu ea, mama.
    Avand in vedere aceste aspecte nu ai motive de ingrijorare cel putin deocamdata. Ce ai de facut este sa ai rabdare si apoi indelunga rabdare ca aceasta perioada sa treaca si sa o asiguri ca esti cu ea si nu o vei parasi, sa ii oferi securitatea emotionala de care are nevoie. De asemenea e bine sa petreceti cat mai multe si mai lungi clipe impreuna toti trei, ca familie pentru a capata increderea ca si tatal ii poate satisface nevoile chiar si pe cele emotionale. Clipele pe care fata le petrece impreuna cu tatal, doar ei doi ar fi bine sa fie cat se poate de placute, in sensul desfasurarii unor activitati care ei ii fac placere ( jocuri preferate, plimbari, citirea de povesti etc.) asa incat sa pastreze in minte amintiri si emotii placute asociate cu tatal. Marius nu are nici un motiv de suparare, il iubeste si pe el si chiar o sa-i si arate lucrul acesta in timp, dupa ce se va consolida relatia lor, ca tata-fiica , dar acum tu ii oferi mai multa siguranta cel putin din punct de vedere emotional. Metodele coercitive nu isi au locul aici pentru ca nu vei face decat sa-i subminezi increderea in tine si/sau sa-i intaresti teama ca vei pleca, o vei parasi si dependenta de tine. Sigur ca urletele nu sunt de acceptat dar o poti invata sa-si exprime emotiile si nevoile intr-un mod mai acceptabil pentru toata lumea, adica verbal sau chiar prin mimica fetei sau prin desen ( sigur daca e posibil-putin probabil ca va face un desen la miezul noptii cand vrea sa fie invelita ). Puteti sa instituiti o regula de genul : orice lucru se cere in cuvinte, calm, fara tipete; si un tabel cu fete vesele si triste sau abtibilduri. Daca exprima frumos ceea ce vrea si ca te vrea pe tine, primeste o fata vesela sau o printesa sau ce-i place ei, daca urla primeste o fata trista. La fel poate fi recompensata daca il accepta pe tata sau chiar pe unchiul, bunicul in compania ei si astfel poate fi incurajata sa se deschida spre ceilalti.
    Sper sa va fie de folos aceste informatii si sa va ajute.

  6. Multumesc mult Mada pt raspuns, m-ai linistit, credeam ca nu e ceva normal, sa isi respinga tatal. Cand sunt singuri ei doi, se joaca impreuna, f frumos, iar cand vin eu, Sara ii spune sotului: tu nu mai esti prietenul meu, mami e. Tot timpul o asigur ca o iubesc, dar ma doare cand vad ca isi respinge tatal, un tata care o iubeste mult de tot. Cand greseste ma intreaba mereu daca sunt suparata pe ea, si ii raspund ca nu, doar ca ma doare cand este neascultatoare. Sara vrea numai la mine, nu de la varsta asta, ci de cand s-a nascut. Cand era mica de vreo 2 luni si plangea de colici, se linistea la Marius doar daca purta o bluza de a mea. atunci reuseam sa o mai pacalim, dar acum… :}

  7. Buna ziua am si eu o intrebare la Dumneavoastra , de curand am nascut o fetita adorabila si as dori sa stiu daca fetita mea poate face diferenta dintre zi sau noapte.Ce pot sa spun ziua ar dormi cate 5-6 ore noroc ca o trezim la 3 ore sa pape iar noaptea nu doarme aproape deloc.Va rog mult de tot sa ne dati un sfat ce sa facem.Va multumesc.

  8. Va multumesc pentru intrebare si imi cer iertare pentru raspunsul venit cu oarece intarziere. Ceea ce pot sa va spun in legatura cu intrebarea dumneavoastra este ca dupa nastere bebelusul trece printr-o schimbare radicala a conditiilor de existenta si in primele trei luni traverseaza perioada de adaptare senzoriala si de formare a perceptiei.Primele 7-10 de zile din existenta copilului sunt dificile ca adaptare dupa care urmeaza o perioada mai lunga, de cateva saptamani in care se organizeaza ritmurile circadiene si se instaleaza un echilibru primar privind functionalitatea din punct de vedere biologic.
    Ritmul circadian reprezinta acel ritm biologic intern al unui organism ( aflat de altfel in imposibilitatea de a sesiza alternanta dintre zi si noapte, pana la instalarea acestui ritm ) care se desfasoara pe o durata de aproximativ 24 ore si care apoi se repeta. Nu stiu ce varsta are bebelusul dumneavoastra dar probabil ca inca traverseaza aceasta perioada de adaptare. Ce puteti dumneavoastra sa faceti este sa-i satisfaceti atat trebuintele ce se cer satisfacute ciclic ( trebuintele alimentare, de somn – cu ore si intervale alimentare si de somn – ceea ce de altfel ati facut si pana acum ) dar si trebuintele permanente – trebuinta de aparare, orientare si definitorie, as numi-o eu, nevoia de afectiune.
    Intrebarea dumneavoastra arata nu o neliniste ci mai degraba interesul deosebit pe care il manifestati pentru belelusul dumneavoastra si privind modul de crestere a lui asa ca nu exista indoieli in privinta satisfacerii trebuintelor sus mentionate si adaptarii copilului.
    Multumesc mamicii care si-a impartasit experienta si al carei raspuns are darul de a linisti. Un raspuns venit in urma unei experiente conteaza mult.

  9. Buna ziua ,am un baiatde 8 ani joaca tenis si de cate ori pierde puncte se pune pe plans si nu mai joaca Imi spune ca nu suporta sa piarda,desi i-am explicat ca nu poate castiga tot timpul, ca nu conteaza daca pierde important este sa joace, nu ma pot face intaleasa.Ce pot face?

  10. Va multumesc si dumneavoastra pentru intrebare si increrderea acordata, asa cum multumesc oricarei persoane care-mi adreseaza intrebari aici.
    Baiatul dumneavoastra are 8 ani si ma gandesc ca, aceasta este varsta la care competitia incepe sa devina deosebit de activa si se evidentiaza in special in jocurile sportive ( in general in cele de echipa sau orice alte jocuri cu reguli). Cu siguranta ca si tenisul se numara printre jocurile in care copiii de aceasta varsta devin competitori, competitori acerbi uneori. Aceste dispute din joc sunt de fapt moduri excelente prin care copii invata lectii despre drepturi si obligatii in conditiile aplicarii unor reguli. De fapt , in aceste situatii se constientizeaza tematica obligativitatii, loialitatii, cinstei, spiritului de echipa, suportarii esecului. Iata ca toleranta la esec reprezinta una din lectiile pe care copilul dumneavoastra o invata acum si care-i va folosi in viata. E important sa inteleaga acum ca in viata e ca si in joc: uneori pierzi, alteori castigi. Important e sa nu renunti ci sa mergi mai departe. Si la fel de important este si demersul pana la rezultat, cum ajungi la acel rezultat, fie ca este succes sau esec. Uneori succesul poate fi mai amar decat o infrangere daca nu ne multumeste modul in care l-am obtinut iar esecul poate sa ne aduca zambetul pe buze daca suntem mandri de felul in care am procedat, cinstit, cu demnitate etc., chiar daca rezultatul nu ne satisface. Inteleg ca ii explicati si dumneavoastra aceste lucruri. Daca vorbele nu ajung la mintea si la inima lui poate ca ar fi bine sa faceti ceva practic. Nu stiu daca baiatul joaca tenis intr-un club sportiv sau intr-un cadru neinstitutional dar cred ca , oriunde ar juca, puteti asista , macar o data la un meci. Dupa care , incercati sa-l provocati la o discutie despre joc, indiferent care a fost rezultatul acestuia (sigur, puteti face acest lucru dupa ce s-au consumat lacrimile furiei determinate de infrangere sau euforia castigului). Incercati in aceasta discutie sa mutati accentul de pe rezultat pe jocul in sine. Ii puteti spune dumneavoastra ce v-a placut in timpul jocului, ce ati apreciat la el, il intrebati si pe el ce crede ca a fost bine, de ce e mandru, unde crede ca a gresit etc.
    Puteti provoca astfel de discutii si daca nu asistati la joc dar faptul ca veti fi acolo macar o data il va incuraja, va sti ca sunteti acolo pentru el nu pentru tenis neaaparat.
    Daca veti avea astfel de discutii mai des, va intelege, cu timpul, ca si altceva e important, in afara de rezultat iar el e important pentru dumneavoastra si acceptat asa cum este, indiferent de rezultatele sale.
    De asemenea, cred ca l-ar ajuta si ceva exemple din viata unor sportivi sau echipe. Puteti gasi exemplul unui jucator de tenis , pe care el il admira sau al oricarui sportiv , pe care il cunoaste si ii place, care a avut in cariera sa si insuccese ( de altfel, nici nu cred ca exista sportiv care sa nu fi pierdut macar o dat in cariera sa sportiva, un meci) si totusi nu s-a descurajat, a mers mai departe. Omul poate fi invingator nu numai castgand.
    Si folositi orice ocazie care vi se ofera sa-l incurajati si sa-i spuneti si sa-i aratati ca il iubiti si apreciati pentru ceea ce el este, copilul dumneavoastra iubit, nu neaaparat pentru cum el este si ce face (poate stralucitor in anumite domenii si situatii si mai stangaci in altele). Va capata astfel mai multa incredere in sine si nu va mai fi asa exigent cu el insusi.
    Si eu m-am confruntat cu acest tip de provocare in munca mea cu copiii cu care lucrez. Lucrurile nu se schimba peste noapte dar cu multa incurajare si rabdare din partea dumneavoastra veti vedea ca va trece peste aceasta perioada cu bine si va invata lectia acceptarii esecului ca pe o lectie atat de importanta pentru viata sa.

  11. Buna ziua, baietelul meu de 1 an si 3 luni plange cand ii cantam eu, sau oricine altcineva , indiferent de ce cantec este vorba.A inceput la 5 luni sa planga cand ii cantam la multi ani, dar pe masura ce creste e tot mai sensibil si plange si la un fredonat usor. E cazul sa ma ingrijorez, sau ii trece odata cu varsta ? multumesc

  12. Buna ziua si multumesc pentru intrebare.
    Plansul este o reactie fizica si psihica normala si utila, este un mod natural de eliberare si un instrument de obtinere a unui mai bun echilibru interior, daca nu se exagereaza, evident. Toata lumea plange, indiferent de sex si varsta. Daca la adulti plansul poate fi expresia unor emotii diverse, atat negative cat si pozitive ( plangem de suparare dar si de bucurie ) la copii plansul semnifica o stare de disconfort.
    Plansul la copil este un mod de exprimare, o forma de comunicare, chiar singura la copiii foarte mici. Prin plans copiii isi arata nevoia ( fizica: foame, sete, cald, frig dar si emotionala: nevoia de atentie, de afectiune ), durerea, teama, furia, refuzul, supararea, neputinta, disconfortul.
    In situatia baietelului dumneavoastra mi-e greu sa spun care ar putea fi cauza, de ce plange cand ii cantati. Am prea putine date, nu stiu daca are aceasta reactie si cand aude cantece la alte surse ( radio, tv. ). Lucrul la care ma gandesc din cele cateva date pe care le am este ca probabil s-a speriat atunci, la 5 luni, cand i-ati cantat, daca identificati ca acela fiind momentul de inceput al reactiilor de plans. Posibil ca tonul a fost prea ridicat , a venit brusc. Nu stiu daca au fost si alte persoane in camera atunci, au cantat si ele, a fost agitatie….sunt lucruri pe care nu le cunosc dar aceasta poate fi o ipoteza: atunci s-a speriat si acum asociaza cantatul cu senzatia de teama traita atunci si ca atare isi exprima aceasta stare de teama si diconfort prin plans ori de cate ori reapare stimulul care a provocat-o candva.
    Stimularile violente, o modificare brusca a starii de confort precum zgomote puternice, surse de lumina puternice, luarea in brate brusca pot provoca o stare de disconfort si chiar teama, anxietate. Bebelusii pot fi coplesiti de lumini, zgomote, prea multa activitate sau agitatie in jur. Repet este doar o ipoteza.
    Nu stiu la ce va referiti cand spuneti „e tot mai sensibil” Acest lucru poate insemna foarte multe. E nevoie de o descriere mai exacta si mai concreta, in termeni comportamentali, ce face sau nu face si ar trebui sa faca si va ingrijoreaza si va determina sa spuneti ca e tot mai sensibil.
    Tot ce va pot spune este sa va asigurati ca ii impliniti toate nevoile fizice dar si pe cele psiho-emotionale si anume nevoia de atentie, de afectiune, de protectie. Daca ii veti asigura o rutina zilnica si un mediu predictibil se va simti in siguranta, protejat. Daca ii veti oferi afectiune si atentie efectiva prin petrecerea unui timp de calitate impreuna nu doar prin supraveghere ci si jucandu-va cu el, vorbind, plimbandu-va etc. timp acordat doar lui se va simti iubit, va simti ca apartine si conteaza pentru dumneavoastra. Cu siguranta asta ii va aduce o stare de confort, de bine, de echilibru.
    Daca realizati toate acestea si copilul va persista in reactiile de plans si isi va pastra sensibilitatea de care vorbiti, in urmatoarea perioada, cred ca ar fi bine sa mergeti sa intrebati pe cineva , un specialist cu care insa sa puteti sta fata in fata si sa vada si copilul. Puteti incepe cu medicul de familie. Ar fi cel mai in masura, pentru inceput, sa faca o evaluare a dezvoltarii si achizitiilor psiho-fizice specifice varstei lui. Apoi , daca considerati ca este cazul, sau poate chiar medicul va indruma, puteti apela la psiholog. Sau puteti merge de la inceput la psiholog. Cum credeti ca e mai bine pentru puiul dumneavoastra dar parerea mea este ca ar fi bine sa fie vazut de cineva caruia ii puteti oferi toate informatiile de care are nevoie pentru a trage o concluzie.
    Nu as vrea sa va nelinistiti din cauza celor ce v-am spus dar nu va pot da asigurari false, mai ales ca vorbiti si de altceva ( „e tot mai sensibil”) decat simpla reactioe de plans la un stimul. Nu se poate rezolva o problema fara a-i fi cunoscute toate datele. Rezolvarea ar fi probabil eronata. N-as vrea sa fac aceasta greseala. Chiar daca nu v-am putut linisti prea mult, sper ca v-am putut ajuta cu acest raspuns.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s